Farame de suflet, franturi de credinta…

Noiembrie… luna mea de soroc, intr-o zi ploioasa de 7 de acum 26 de ani… azi e zi senina… in prag sa gust din fructul copt al sfertului de mijloc din viata mea, privesc inapoi cu recunostinta fata de oamenii buni care dau culoare si voiosie anilor mei si mai cu seama de Dumnezeu, care m-a binecuvantat in viata asta cu oameni calzi, momente pretioase si o inima blanda…
Photobucket

noiembrie 7th, 2012 at 16:18 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

De cateva zile, canalele de stiri relateaza obsedant despre nametirea populatiei si blocarea traficului, pe crawl-uri sunt difuzate anunturi meteorologice ce prevestesc starea vremii in coduri portocalii, dar de fapt negre… o suita de avertismente sumbre curg unul dupa altul, ca-ntr-un potop gata sa eradicheze orice urma de viata… ma ingrozesc troienele ce sunt ilustrate scabros in diferite colturi de tara, ca un taur ce-si ucide fara riposte matadorul intr-o partida violenta de corida… Nameti colosali inalta ziduri intre oameni si locuri, aburind sufletele in trupuri… Pana si eu, cea care adoram sa ninga peste parul meu, si chiar si dupa ultimul fulg de nea din an mai cautam unul marunt, intarziat, razlet, uitat cumva printre norii senini ai primaverii timpurii, am ajuns sa privesc dulcoarea asta divina ca pe un sfarsit tragic de lume… zapada, singura pata de alb pe care as fi vrut sa o pastrez neintinata in toate amintirile mele despre iarna, ca o feerie a copilariei mele, ca o minune a zilelor de mai apoi, e acum un vraf care simt ca-mi sta in cale, o blocada ce-mi impresoara orice miscare… E primul an in care m-am ferit sa tin in palme chiar si un gram de zapada, imi vine doar sa o mototolesc sub picioare… nu ma indupleca deloc cand scrasneste intr-un scancet inabusit sub platforma dura a cizmelor mele, si-acum cand se scutura din nou, mi-as dori sa se goleasca de tot cerurile, sa nu mai existe nicio molecula de apa,  si de-ar mai rataci cativa stropi in eter, orice vapor de apa ce s-ar putea cristaliza apoi in doze de zapada sa se invartoseasca si sa prinda crusta de necroit, sa nu mai iasa la lumina niciun bulb de nea…

 

Daca inlatur resturile de amintiri nefericite de iarna trecuta, imi dau seama ca sunt nemiloasa cu “craiasa” iernilor mele, cu zapada ce-mi inveselea copilaria si-mi desfata atat de imaculat zambetele si ghidusiile… stiu ca o judec atat de incrancenat dintr-un motiv foarte subiectiv si partinitor…  poate am devenit prea insensibila… in definitiv, inzapezirile ne izoleaza, e adevarat… Dar poate printre atatea profetii apocaliptice si previziuni meteorologice negative, ar trebui sa luam vremea impartial, asa cum e, ca si viata, si buna, si rea…  troienele ne impotmolesc in case, dar poate ca sunt si o prinsoare de vise… ne dau timp negramuit, ne opresc din goane alerte la shoppinguri si activitati de rutina ori urgente ce ni s-ar parea altminteri de neamanat, de neintrerupt… Prognozele astea ar trebui sa fie nu numai alerte de precautie , ci si zvon de speranta, de ragaz… un prilej rar, motivat, de necondamnat de a ne opri in loc cand se deschid cerurile, de a zabovi in tihna si de a ne cuibari sufletele inghetate unul langa altul, la caldura, ca pe raspas de naufragiu…

Image du Blog bribriange49.centerblog.net
Source : bribriange49.centerblog.net sur centerblog.

februarie 15th, 2012 at 20:35 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

De multe ori Timpul imi pare nedrept… se sparge prea repede in secunde, iar tandarile ciobirii imi lezeaza ineluctabil determinarea… de nenumarate ori am simtit ca am ramas agale in urma timpului, si in pofida stradaniilor mele, nu l-am putut ajunge… e greu sa tii pasul cu timpul… cand sunt egoista , ca acum, parca nici nu-mi doresc sa merg mana in mana cu el, in clipa asta as vrea sa dau cateva ceasuri inainte… calatoare in timp, sa ma opresc intr-o doara pe cate-o limba de ceas, asa cum un fluture se aseaza gingas pe cate-o petala si nu o paraseste decat dupa ce i-a adulmecat pe deplin parfumul… as vrea sa dau cateva ceasuri inainte, cat sa stau ochi in ochi cu viitorul meu si sa-l intreb daca ma recunoaste peste anii de dupa Clipa de atunci, pe cand incercam sa ii gasesc chipul, sa mi-l tatuez pe ganduri si sa-l urmez orbeste, cu noroc… mi-e teama ca Viitorul meu imi va tagadui raspunsul, ca ochii mei vor fi atat de tulburi incat nu va putea vedea dincolo de ei, ca ii voi fi straina… mi-e si mai teama ca ma voi aliena de mine insami mai mult decat de timp…

Photobucket

ianuarie 11th, 2012 at 20:23 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

Zilele astea am asistat din nou la un circ mediatic, controverse privind gesturi sinucigase si norme ecumenice irecuzabile. Sinucigasii sunt cei mai condamnabili pacatosi, sufletele de la care Dumnezeu isi intoarce manios fata, isi strange bratele, trage obloanele edenului si ii lasa cumva pe dinafara, in intuneric deplin, aruncati intr-un gol mai mare decat eternitatea… Intr-o vreme a socotelilor ultime, mai marii clerului, delegati sa poarte cuvantul Divin, graiesc vocea Tatalui… Cel despre care intr-o pilda a fiului ratacitor ni se induce ca il va recunoaste si primi mereu inapoi, indiferent de caile pe care le va razleti… dar se pare ca, dupa legile bisericesti, instituite oarecum tot dupa muritori, atunci cand unul din Fii isi ia viata, dintr-o neliniste care l-a secatuit de orice forta, (nu pe a altuia !!! subliniez, pentru mine asta e pacatul suprem) Dumnezeu Creatorul ii reneaga orice cuvantare, ca si cand l-ar dispretui total si s-ar infuria intr-atat incat sa nu mai ii ingaduie niciun cuvant unui suflet care, intr-un fel isi cauta alinare prins intre lumi… Dumnezeul meu nu devine niciodata insensibil la mahnirile unuia dintre copiii Sai, e milos, iarta, are compasiune si indurare pentru toti, e in inima noastra si nu ne paraseste niciodata, nici la capat de drum, cu atat mai mult in ratacire… si nu inteleg cum niste oameni, haruiti sau nu, cu niste vesminte sacrale care nici pe departe nu cred ca ii fac fara de pacat, hotarasc cine, cum, cand are dreptul sa asculte cuvintele lui Dumnezeu… ma indoiesc nu de Dumnezeu, ci de toate catehismele astea lumesti, in definitiv… dupa mine, tagma bisericeasca este la fel de failibila ca orice muritor pus intre alegeri si nu vad de ce in situatii extreme cerem derogari de la « imputernicitii » care cu secole in urma vindeau indulgentele pe bani.

… Sinuciderea !? pacat capital, gest reprobat moral de prea cumeinicii evlaviosi, Condamnam pe cel care comite o astfel de fapta extrema. fara sa ne gandim ca intr-o ! oare/care ? doza’ si noi i-am fost poate calai, prin toata indiferenta si egoismul nostru ;

Cat de indreptatiti suntem sa invocam canoanele Vietii si ale Mortii si cat de profan este acest act de curaj apoteotic pana la urma. ?… ne putem substitui veritabil inimii si sufletului unui sinucigas astfel incat sa ii intelegem cu adevarat motivele !? Credem ca NU exista motiv ultim pe de-a dreptul justificat pentru a ne curma viata, DArul cel mai de pret. ? perfect de acord » numai ca… nu as putea fi atat de ipocrita in a blasfema pe de-a-ntregul un astfel de act (in)constient, (re)probabil. (i)reprosabil ; (i)reversibil ! cum vreti sa-l categorisiti si in a huli pe un (SIN) Ucigas ca pe cel mai pacatos dintre pacatuitori… ? Oare vreODAta, intr-o secunda (i)morala, intr-o clipita de (ne)liniste, de (in)constienta, de framantare, de ranchiuna, de razbunare, de freamat clocotitor inlauntrul corzilor noastre mentale si sufletesti si de ce nu, chiar si de beatitudine naucitoare, oare nu ne-a percutat gandul de a smulge din noi tot raul si de a-l ingropa o data cu ultima noastra suflare !? Un gest impulsiv ori indelung cugetat ce nu asteapta sa starneasca omagii, si nici regrete ori sentinte lumesti… poate ar trebui Pur si Simplu pecetluit cu resemnare si cu credinta de care ne-am indoi… de mai bine, de mai buni…

Imi cer scuze ca m-am desfranat oarecum (sin)ucigas… Conventional, in (dez)lantuiri prozodice, ortografic, mi-am masacrat cuvintele… si fiindca erau ale mele – nu le-am ucis… cuvintele-mi sunt parte din mine, sunt eu… se pare asadar ca m-am SINucis… in semne grafice, in litere simbiotice, in intonatia gandului si in crez… cat de pacatoasa sunt…?!

Malina Olinescu http://www.youtube.com/watch?v=f8RbUCJ3tdI

decembrie 19th, 2011 at 22:43 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

Vin sarbatorile… inainte le presimteam sosirea dupa primii fulgi razleti de nea ce vesteau negresit cascadele de zapada de mai apoi, dupa cerurile cenusii care scuturau din vatelina norilor pribegi omatul in aversa, dupa huiumurile de ciori ce se strangeau cheta in pete negre pe acoperisurile blocurilor de pe strada mea, dupa ceata de colindatori sau dupa puhoiul de lume ce alegeau din gramezi imense bradul cel mai semet si beteala cea mai stralucitoare care sa le lumineze casa. Iernile de altadat’ imi sunt acum calduros de reci. Pe cat de incompatibila ar parea expresia mea, imi asum oximoronul… toate iernile din vechile-mi rastimpuri sunt acum foarte calde inlauntrul mintii mele… si imi dogoresc bataile inimii si fiecare suflu de suflet… mi-e dor necuprins de fulgii de nea pe care in naivitatea de copil credeam ca doar puterile mele ezoterice tasnite din causul palmelor ii faceau sa se topeasca, de impodobitul cu migala al bradului, de imbracatul omului de zapada, de vointa mea neostenita de a invata poezii lungi pentru Mosu’, de vinul fiert pe care il sorbeam dulceag pe clinchet de colinde… mi-e dor nemasurat de maini si buze inghetate, de picioare pe care sa nu le mai simt nici de-as fi mers descult, de obraji jarateci, de sania-zmeu pe care o caram anevoios pana in crestetul dealului doar pentru un minut de zbor in aval , de toate iernile copilariei petrecute in “tara mea” ca pe o alta planeta, in afara timpului biologic… mi-e dor nesocotit sa gust din nou din toate bucuriile astea marunte ce mi-au fericit atat de mult sufletul candid de copil si imi implinesc inca atat de intreg memoria suprasaturata de adult…

Iarna asta nu a nins inca… nu regret lipsa zapezii, inca mai e timp sa ninga… acum, de cand s-au rostogolit anotimpurile, nimic nu mai urmeaza cursul conventional al timpului anagrafic…. Cele mai multe regrete le am insa cand privesc pe fereastra strazi goale, fara viata, nici urma sau zgomot de copii, nici bruma de trecatori cu bratele istovite de caratul bradului, si dincolo de asta, cand ma izbesc de chipuri mohorate si placide, de sufletele fara dorinte ale oamenilor… pe multi din preajma mea ii simt apatici, debusolati, agitati, pe si mai multi ii vad ca fac cadouri din mimetism, dupa cum e obiceiul, si nu daruri din suflet… Foarte multi dintre oamenii zilelor noastre au sufletele inghetate… rutina, stresul, prea multele deziluzii ori neajunsuri, toate apucaturile de zi cu zi ce duc la desertaciune ii fac sa cada in letargie… e trist…

Acum, in zilele astea reci cand imi stivuiesc amintirile, imi dau seama cat de mult asteptam iarna… Tanjesc mereu dupa iarna pentru ca in vremea asta a anului, mai mult ca oricand, indraznesc sa imi fac vise delicioase pentru zilele ce vor urma, pentru ca gandul la un nou calendar imi da iluzia unor timpuri neincepute, pe care am sa le umplu dupa bunul plac, pentru ca iarna ninge navalnic, iar in ninsori, la fel ca in ploi, in tropot de fulgere sau in filmele de groaza ori documentarele cu case bantuite gasesc pretext necontrolat de a ma pune la adapost, de a ma cuibari calin in brate calduroase, de a ma alinta la nesfarsit in gesturi tandre.  In multe dintre ceasurile anului duc dorul iernii, pentru ca stiu ca la cumpana dintre ani si ramasag de vieti, oamenii pierd lacrimi doar de fericire, isi zambesc, se bucura unii de altii, se saruta si isi soptesc de foarte aproape unii altora, intr-un singur glas, intr-o neintrerupta bataie de inima, “La multi ani!”

Photobucket

decembrie 6th, 2011 at 18:56 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

Noiembrie… roua se preface-n ochi de bruma , macii si-au diluat rosul salbatic si parfumul amarui de opiu intre paginile unde i-am chitit vara trecuta … mi-era dor nebun de noiembrie, cu ploi ce seamana pamantul, cu verdele ce aluneca-n galben copt, cu talpile ce-mi calca in lumina de luna plina… am asteptat insetata noiembrie, ca Timpul sa-mi toarne satios in causul palmelor sfertul de ceas, sfertul de viata…

Photobucket

noiembrie 14th, 2011 at 22:45 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

De cate ori ne putem indragosti intr-o viata ?cel mai incurabil dintre romantici ar spune ca dragostea se naste cu prima bataie de inima, si primul suflu pe care il respira ii e de ajuns cat sa dureze o viata, ca negresit viata insasi e dragoste, Ea inchide pe veci cercul Armoniei, intr-un Templu al Nemuririi… acelasi visator nu s-ar dezice ca dragostea va suferi de agonie cand din olimpul infinitului se vor stinge stelele si va pieri o data cu cele de pe urma clipiri istovite ale soarelui orbit de propria-i lucoare… si cu toate astea, exista si iubiri nenascute, si altele care mor… unde salasluiesc oare ? in ce pantec cresc embrionii dragostei, in ce templu sunt ingropate lesurile iubirilor noastre? si cand se duc, unde se duc iubirile noastre ? cele de care ne lepadam ori care se leapada de noi ? asa cum nazuim a crede in vami ale Vazduhului, ale Sufletului, exista oare si Vami ale Iubirii, de care vom trece cu sufletul pe buze ori cu capul plecat? dupa moarte, IubirEa trece si ea prin Judecata de Apoi ?1

 

Din pragul raspantiilor de iubiri in care am pasit uneori navalnic, alteori acalm, tind sa cred ca iubirile netraite pana la capat trec prin noi cat sa ne sarute sufletul si apoi ne parasesc, uneori fara a privi inapoi, alteori agatandu-si privirea de cate-o emotie a carei fosforescenta inca ne captiveaza retina fiintei prin stralucirea ei… cele netraite deloc, probabil undeva, intr-un ungher oniric, asteapta in murmur sa fie faurite de maini mestesugite, avide de atingeri … dar iubirile consumate pana la filtru , ce se pulverizeaza ca scrumul de tigara ?!  Intaia si ultima suflare a celei mai iubite dintre iubiri se pot lua vreodata de mana si pleca impacate impreuna spre nemarginiri aureolate, ori regretele, nedesavarsirea sau prea multele orgolii le vor tine mereu la zari-distanta, la mii de brate departare?

Photobucket

octombrie 19th, 2011 at 22:55 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

Azi mi-e teribil de pofta… sa port haine care sa-mi dezgoleasca formele sufletului… sa rastorn tot ce port cu mine zi de zi si sa o iau de la capat, de la alb… sa nu mai dramuiesc nimic in viata mea, nici cuburile de zahar, nici pe cele de gheata, de ciocolata ori de vise nesfarsite… sa pornesc rotocol pe un drum nou de dragoste, de viata, de Om…

 

Azi mi-e drag sa trag linii rotunde cu creionul, sa colorez si mai mult culorile, sa ascut sunetele, sa inventez cuvinte, sa descant metafore, sa ma joc de-a prinselea pe zambete… sa-mi fac inima frumoasa…

Photobucket

septembrie 13th, 2011 at 19:52 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

O zi frumoasa si senina ca acum un deceniu, cand pulberea de praf si fanatismul dus la extreme a facut-o cenusie, prabusind o lume intreaga la picioarele de otel a doua artefacte -gigant paralizate…

Am vazut in direct tragedia, de-a dreptul apocaliptica, si nu ma gandeam decat ca avioanele deturnate nu strapungeau doar o constructie- schelet simbol, ci chiar trupurile nefericitilor dinauntru, si sufletele celor ce in timp ce ii asteptau acasa urmareau neputinciosi acum imaginile de cosmar inchipuiindu-si cum fiii, fiicele, tatii, mamele, fratii, surorile lor se zbateau sa supravietuiasca… sau poate nici macar asta, fiind constienti de sfarsit… cum e oare sa astepti secunda de sfarsit careia ii auzi pasul alergand inspre tine? spre ce, spre cine si-au indreptat ultimul gand, ultimul cuvant, cel de pe urma suflu? Ce imagine le-a ramas gravata pe suflet in ultima clipire?! Personal, ii consider pe oamenii aceia nu victime ale unei conspiratii, ale unei tragedii, nici macar ale unui destin, ar insemna sa-mi fie mila de ei, si pentru Ei nutresc doar admiratie si stima nepretuita… Nu stiu cum si-au dus viata pe umeri, dar au sfarsit ca niste eroi in glorie… nici macar celor ce au indurat o teama ingrozitoare si s-au aruncat de la etaj ca o ultima reactie de disperare nu le desconsider curajul… tot temerari raman, cutezand sa infrunte golul… toti Ei sunt eroi ai omenirii, ai umanitatii… cu pretul vietii, au platit tribut cat pentru o lume intreaga… ne-au mai deschis ochii, ne-au mai strans mainile… ne-au adus mai aproape unii de altii, macar in compasiune si solidaritate… au unit punti intre lumi, desi unii ar zice ca au adancit prapastii intre religii…

10 ani de lacrimi, de durere, de resemnare… mii de oameni pieriti, milioane cu inimi sfasiate, cu doruri nestinse… adevarul absolut, de dincolo de ruine , nu-l vom afla poate niciodata, asa cum multi nu si-am mai gasit printre surpaturi oamenii dragi… se spune ca toti cei ce se sting se trezesc la viata cand le rostesti numele, ori cand te gandesti la ei, ca traiesc vesnic prin amintirea ce le-o porti in suflet… sunt sigura ca azi, poate nu mai mult decat in restul milioanelor de clipe ce s-au scurs de atunci, numele celor pierduti se afla pe buzele, in lacrimile si in inimile oamenilor ce nu ii vor uita niciodata…

E o zi frumoasa de septembrie, cu cer la fel de senin ca cele dinainte ceruri, si pare ca de acolo, de Sus, de dincolo de nori, de dincolo de Lumi, de dincolo de meridiane de timp, ni se zambeste… si printre ruine cresc flori…

Un gand luminos in memoria celor ce si-au pierdut viata in razboiul dintre lumi! Un zambet cald pentru cei ce inca isi mai alina suferinta in urma pierderilor celor dragi!

septembrie 11th, 2011 at 11:34 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink

Nu stiu cate aurori le sunt sortite zilelor mele, nu stiu cate dintre soroace isi vor duce la capat visele mele, nu stiu cate noduri vor purta legamintele mele, nu stiu de cate minuni vor fi lipsiti ochii mei,

stiu doar ca…

fiecare ceas isi aseaza bataia in ritmul Vietii, in inima uneori blanda, alteori salbatica a Timpului…

si macar o secunda dintr-un ceas imi voi opri respiratia sa dibuiesc cu ochii mintii drumul spre mine insami, sa-mi aduc aminte de mine, sa nu-mi uit zambetul, sa nu ocolesc lucrurile simple ce imi insenineaza atat de mult sufletul…

august 30th, 2011 at 0:24 | Comments & Trackbacks (0) | Permalink
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X