Articol publicat in: Personal

Eram convinsa ca in cei aproape 25 de anisori ai mei am trait atatea experiente-limita incat as putea deveni imuna… v-am istorisit mai demult ca intr-un fel ipotetic, sunt o minune… si asta nu, nu e deloc o lipsa de modestie din partea mea ori un exces de vanitate, caci credeti-ma, modestia e una din virtutile pe care le pretuiesc cel mai mult la o persoana… sunt un om simplu si mai mult decat umil in naivitatea gandurilor si sentimentelor mele… ma refer la minunea ca sunt, aici si acum… ca traiesc… inca… nu ma indoiesc insa ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce, si orice entrava ne e menita doar ca sa ne faca mai puternici…

Am trait de multe ori cu moartea aproape, mi-a haituit sufletul in fiecare an al copilariei si adolescentei mele, cand imi rapea pentru totdeauna atat de nemilos cate un suflet drag, fara a-mi ingadui sa-mi iau vreodata ramas bun… si de fiecare data lacrimile pe care mi le smulgea credeam ca vor rasari aidoma florilor salbatice pe mormintele de amintiri ce aveau sa se inalte din lesurile oamenilor de suflet din viata mea carora le-a fost menit sa inchida in ochi de eternitate istoria lor de viata si sa o poarte mai apoi in suflet, pe troiene de lumina spre o alta cale, pe urmele unui Dumnezeu care isi imbratiseaza copiii si ii saruta pe frunte cu nemurire cand ii primeste la El…

Acum fix o luna am (mai) trecut eu insami pe langa moarte… de asta data mai constient decat cele vreo cateva ori de dinainte… a trecut pe langa mine intr-atat de constient cat ai putea fi intr-o fractiune de secunda cand un tipat iti sfulgera cordul si apoi simturile iti paralizeaza…

Intotdeauna am crezut ca pana si cea mai crunta dintre morti, in clipita-i de remuscare, isi prevesteste oarecum sosirea, si ca un om, chiar daca nu isi mai aduce absolut deloc aminte de momentul nasterii sale, de ce a vazut cand a deschis pentru intaia oara ochii, intuieste cumva, intr-o coarda mai slaba a fiintei, clipa mortii sale, si va pastra pe retina sufletului ultima imagine si cea de pe urma sorbire de aer, de viata…

In cazul meu, de parca jocurile sortii ar fi vrut sa-mi fatalizeze si mai mult gandirea, mi-au harazit scenariul asta : nu eram deloc in apele mele, eram agitata mai mult decat obicei (cu cateva zile in urma visasem ca imi murise o fiinta draga si m-am trezit din somn plangand, simtind cum ma durea sufletul, visul fusese atat de real…), nu mai vroiam sa stau in loc, de parca la capat de drum ma astepta ceva, cineva… nu mai eram eu, ci probabil ceasul destinului meu… Trebuia sa conduc eu, am ajuns la masina, am pus mana pe portiera, o deschid, si cand sa ma urc la volan, aud doar : « Soru-mea, lasa-ma sa conduc eu… e vreme rea , ninge prea tare… ». « Ok ! » Nu am ezitat nici macar o secunda, nu m-am impotrivit deloc, de parca asa era scris si imi urmam docila, hipnotic soarta… mi-am intins putin palmele sa prind cativa fulgi de nea ce se rostogoleau din cer ca intr-un roi de fluturi , am zambit ca un copil care se bucura de o minune nemaivazuta (in clipa aia zambetul ala pur chiar era o minune veridica pentru mine, nu mai era doar masca ce pana atunci masca tristetea devastatoare dinlauntrul meu), apoi m-am urcat in masina…  cu cateva secunde inainte de a se intampla totul, ma chinuiam sa trimit un mesaj unui prieten ce avea sa ne urmeze si pe care nu am mai avut rabdare sa il asteptam, iar cand sa-l expediez, m-am razgandit… am revenit asupra textului si am adaugat in sms – o ironie a sortii –  cateva cuvinte : « sper sa nu ne culegi de pe drum … »… ningea teribil, aud un scrasnet la cutia de viteza si un strigat de disperare in spatele meu… si doar mi-am inchis ochii, banuind ce va urma, si in gand mi i-am amintit pe Dumnezeu si pe ai mei dragi… in doar cateva secunde, parca am avut tot timpul din lume…

Am avut un accident de masina de care toata lumea care a vazut dupa aceea locul si urmele era uimita ca nu s-a sfarsit tragic la toate coordonatele de risc… (ne-am invartit de vreo trei ori, am doborat un capat de pod din beton, am sarit peste un sant adanc tot din beton si ne-am oprit la cativa pasi de un copac foarte truchios – toate astea in mai putin de doua minute, cat am calculat mai apoi din secunda cand am trimis mesajul pana la primul apel de dupa accident – pentru mine au fost cat doua clipiri )… in urma impactului, ne-am oprit exact in fata curtii unei biserici… portile erau deschise… in sufletul meu cred ca erau bratele lui Dumnezeu… si cu toate astea El a hotarat sa ne puna mainile pe umeri si sa ne binecuvanteze cu o alta farama de viata si de lumina… eu ar fi trebuit sa resimt din plin coliziunea, partea dreapta pe care ma aflam a fost cea mai avariata, insa nu am avut nici cea mai mica zgarietura , spre deosebire de ceilalti care s-au ranit ceva… La momentul ala, cand mi-am deschis ochii, am crezut ca totul se intampla intr-o alta lume, ca trecusem pragul « lumii celeilalte », ca imi voi simti sufletul cum se desprinde dureros din carnea trupului si se va elibera din toate catenele pamantesti, iar sufletul isi va vindeca plagile deschise in lumea terestra… si dupa intuneric, ochilor mei le-a fost dat sa vada din nou zorii zilei…

In momentele de dupa am avut un soc, sangele il simteam foarte fierbinte, inima mi-o luase razna cu batai explozive, iar eu eram toata rece, desi tremuram ingrozitor… pana si lacrimile-mi inghetasera pe pleoape, o data cu inima… si mimam ca m-am linistit complet ca sa le fac curaj celorlalti, desi as fi vrut cu toate puterile sa ma prabusesc si sa fiu doar eu…

Cand mi-am recapatat luciditatea, desi uneori chiar si acum ma trezesc plangand de una singura , pe furis, mi-am dat seama ca sentimentul mortii nu m-a parasit niciodata, si nici nu cred ca se va topi vreodata in memoria mea afectiva… e un ochi adormit in mine pe vecie… acelasi sentiment… cel mai dureros… ca atunci cand se va intampla, asa cum se zice, vom muri cu totii singuri, fara sa apucam sa ne privim in ochi pentru ultima oara unii cu altii, fara sa ne luam ramas bun de la oamenii pe care ii iubim sau i-am iubit candva, fara sa apucam sa le spunem inainte de a ne amorti buzele cat de mult inseamna sau au insemnat pentru noi, cat ne este si ne va fi dor de ei… pierim fara sa platim tributul devenirii noastre oamenilor ce trec prin viata asta punte spre infinit…

Nu ma sperie moartea, si nici eternitatea ei… ma ingrozeste doar ca imi va seca ochii si nu ii voi mai vedea niciodata pe cei dragi (sper ca fagaduinta reintalnirii intr-un alt eter sa nu fie doar un mit biblic), ca imi va stinge auzul si nu le voi mai auzi glasurile, ca imi va ingheta inima si nu le voi mai putea simti caldura, ca imi va paraliza mainile si nu ii voi mai putea mangaia nicicand ori strange in brate, ca imi vor amuti vocea si nu le voi putea spune ca pe lumea asta si in toate lumile de dincolo de noi, dincolo de rau, ei sunt raiul meu…

M-am hotarat sa scriu despre asta nu ca sa imi defulez sentimentele, ci pur si simplu sper sa o luati ca pe un indemn de viata, atat cat mi-e mi-a fost nepretuita lectie de viata… niciodata nu e prea tarziu, cu atat mai putin niciodata nu e prea devreme… sa pretuiesti oameni, clipe, viata !… ceea ce ai si ceea ce esti… sa fii impacat cu tine insuti… sa multumesti… toate bucuriile, deznadejdiile, implinirile si esecurile, toate sunt parte din noi, si oricat de mult le-am sedimenta in noi, in loc sa le sacrificam, sa le tainuim ori sa le renegam, cel mai bine e sa le dam expresie… sa nu sovaim in marturisiri si adevaruri… sa traim fara regrete, cu zambetul si viata pe buze!…