Articol publicat in: Personal
“Sunt drumuri ce ne caută demult. Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri.” (O. Paler)
Azi e ziua Copilului … ca in fiecare an de 1 iunie, rastorn din tolba povestilor nemuritoare pe care le buchiseam cu atata sete de litere o data ce am invatat sa le deslusesc, vreo 2-3 istorisiri rumenite de jind si adulmec varsta “merelor de aur”, a “Micului Print” si a celor “Doi luceferi” ce mi-au luminat copilaria… imi inchid ochii si in secunda fermecata ce tasneste din sipotul timpului ma vad alergand desculta, numai zambet, in pas cu licuricii pe care incerc sa-i prind in causul palmelor ca sa mi-i prind in par in serile cu luna purpurie din vremuri de dincolo de timpul sfasiat acum intre bataile orologiului, din amurgul copt al serilor de vara ce le sorbeam cu atata nesat cu mai bine de un deceniu in urma… si mii de zile din urma se inghesuie sa mi se agate acum de gene ca de un fir de iarba leganat de adierea proaspata a vantului verde-crud de altadat’… cred ca noi toti am rostit candva cu glas convins replica asta: ”Vreau sa fiu mare!!!…”, de cele mai multe ori pufnind in plans, de parca oamenii mari si egoisti din jurul nostru (care pesemne erau invidiosi si terifiati ca le vom uzurpa locul) ne-ar fi impiedicat sa ne implinim visul de zei mareti, cuceritori ai Lumii…
In clipa asta, si in multe alte ramasaguri cu viata, la nenumarate rascruci de lumina, as vrea sa rastorn dorinta asta atat de “mare”, si pret de cateva clipe sa ma intorc in lumea “mica” in care nicio cadere, nicio o instrainare, nicio departare nu ma facea sa plang… lumea in care orice asteptare rodea netagaduit in zambetul inocent din coltul gurii neprihanite… in vremuri cand eram mandra si de zambetele, si de lacrimile ce le purtam pe buze… cand simteam tot ce atingeam, chiar si suflul gargaritei in marsul ei pe frunza ce-i servea carare, si nu uitam nicio aroma, niciun gust, nicio atingere, niciun chip…
In ochi de copil, orice ceas isi are bataia lui de viata si joc onest… in ochi de copil, niciun zambet nu tradeaza alte suflete… in ochi de copil, capatul lumii il gasesti deznodat la sfarsitul povestii pecetluite mereu de un final fericit, in care Binele razbate totdeauna in lupte neinsangerate Raul, iar in Imparatie, dupa triumful Adevarului si al Iubirii, regii si supusii se iau de mana in cercul armoniei si toti oamenii “traiesc fericiti pana la adanci batraneti… asa cum nu s-a mai povestit…”
In viata asta de om, acum, undeva poate la mijlocul ei, vreau sa strabat mai departe la pas moale toate varstele ce-mi va fi dat sa le traversez pana la ultimele ere, pana la ultimele-mi impliniri si iubiri…
Sper doar ca atunci cand va sa fie, sa pot privi in ochii copilului meu si sa-i povestesc cu gingasie visele copilariei mele, sa-i spun povestile mele de suflet fara sa uit vreo fraza, fara sa le balbai sau sa le incurc deznodamantul, sa-l indemn graind cu multa convingere, neindoindu-ma de adevarul asta: sa isi aleaga o bucatica de cer pe care sa-si sadeasca propriul soare gigant si cativa nori, printre care-i vor creste mai apoi aripi si dorinte atata timp cat ochii lui nu vor inceta sa vada minuni si sa si le doreasca cu toata forta inimii…
LA MULTI ANI tuturor celor ce in goana timpului mai slabesc din cand in cand acceleratia… celor care isi mai amintesc de ce isi doreau sa se faca mari, de ce au fost cand erau mici… sunt sigura ca in final ne vom da seama: nu avem de ce sa regretam copilaria, caci nu e doar o varsta, ci toate varstele si toate anotimpurile de suflet picurate la un loc, in acelasi ocean de vise, peste ani lumina… Cum spunea L. Blaga, “Copilaria este inima tuturor varstelor”… l-as completa doar cat sa adaug ca … in inocenta ce pulseaza inca poate nestiut in noi, in cea mai ingropata firida din largul launtrului nostru, doar mintii ingemanate cu sufletul ii sta in putere sa asculte bataia de viata si de zambet a Copilului candid din noi…; cum ar conclude Tom Robbins, “Niciodata nu e prea tarziu pentru o copilarie fericita!”…
