Articol publicat in: Personal

Niciodata… pentru mine cuvantul asta e mai mult decat produsul vibratiei corzilor vocale in urma unor procese fonice si articulatorii…niciodata e probabil adverbul pe care il pronunt cu cele mai amarui taieri de respiratie , caci, cumva, pe retina ochilor mintii, mi se iveste in game de gri si non-culori ”nici intr-un timp-ul” vesniciei… singuratatea eternitatii… ma ingheata un sentiment de sec, de frig, de intuneric… un gong imi loveste-n tample si un tais rece de sabie cresteaza fiecare fibra a trairilor mele fara de scut…

Nu as putea contoriza de cate ori am rostit in sfertul meu de viata cuvantul “niciodata”, insa mi-e limpede ca de fiecare data cand il pronunt imi frisoneaza buzele, mi se ingreuneaza trupul si creierul, de parca as purta atatea lesuri pe brate si in minte atatea fantasme… Poate ca uneori, dupa NiciOData, mai exista sansa de cainta a unei alte ultime dati… Din pacate insa sunt mai multe situatiile-limita carora acest crunt “niciodata” le traseaza linii de nestramutat… “niciodata” nu e un simplu cuvant ale caror sunete imateriale se evapora de indata ce le-ai rostit, ci un zid cat se poate de solid ce se inalta apocaliptic dincoace de noi, dincolo de timp… mi-e frica sa rostesc “Niciodata!”, fiindca simt ca sub orice chip, m-as cai apoi… as regreta ca ii voi incalca menirea de ultim legamant, ori ca mi-e peste puteri sa ii dezleg anatema capatului fara de nou inceput…

Niciodata… urasc cuvantul asta!!!… as vrea sa-l sterg din orice grai, de pe orice buze, din fiecare lacrima, din orice timp, din toate sufletele…