Articol publicat in: Personal
La o veste cutremuratoare de destin curmat fatal ce m-a socat acum cateva saptamani m-a inghetat din nou sentimentul mortii, de abur geruit, de neguri pacluite… s-au pravalit peste mine amintiri dureroase din orele mele indepartate de trecut si de atunci ma tot gandesc ca nimic pe lumea asta nu-i mai crunt decat sa pierzi ireversibil pe cineva drag… cred ca cea mai mare suferinta lumeasca e moartea copilului, a parintilor sau a fratilor nostri… cred ca doare mai mult decat chinul proprie-ti morti, iti amputeaza fara anestezie orice simt, iti seaca de nectar orice zambet… cu toata sinceritatea temerilor mintii mele incatusate in trupul asta perisabil, ma pietrifica gandul ca va trebui sa ma despart candva si pentru totdeauna cu o implacabila neputinta de oamenii pe care ii iubesc si mi se va goli nemarginit din suflet…
Cu siguranta e teribil sa-ti ingropi unul dintre oamenii sufletului tau, pe cel ce macar pentru o secunda il pretuiesti mai mult decat propria-ti viata, ce stii ca va deveni apoi farame de lumina ce-ai sa le strecori printre panze de amintiri si licuri de regrete… e sfasietor sa-ti numeri ultimele clipe petrecute alaturi de omul drag, sa-ti alegi dintre atatea cate ai avea sa ii marturisesti cuvintele pe care ai vrea sa nu le uite in nici intr-o vreme, in nicio sfera, ci sa le poarte cu el dincolo de lumi si care sa-i aminteasca de tine peste vami de timp… e nimicitor sa-l strigi si sa nu-ti raspunda, desi auzi cum de atata dor glasul iti rasuna in intreg labirintul batailor tale de inima … e cumplit sa-l cauti si sa nu-l gasesti pe cel al carui parfum il adulmeci atat de viu printre miresme imprastiate haotic si al carui chip blajin il recunosti pana si in vise confuze… te doare sufletul asteptandu-l sa-ti apara din nou chiar si doar in pragul mintii, ti-e dureros de limpede ca nu se va mai intoarce niciodata din drumul tinta al pasilor sai cat sa-ti zambeasca si te va bantui jindul ca nu ii vei mai putea privi o ultima data ochii mari si luminosi ce inca te fascineaza atat de himeric printre amintirile tale cu el, innodate acum in cateva lacrimi acide si reci ce in caderea lor perforeaza in unghiuri ascutite o poza caramizie, de peste ani… te simti atat de pustiu tot deschizandu-ti bratele si simtind cum nu-ti ajung sa il cuprinzi pe de-ntregul cat sa nu ii mai dai drumul…
… ma alina doar gandul ca Dumnezeu, in marinimia Lui netarmuita, ii va preface bratele omului meu iubit in aripi infinite, ca de oriunde ar fi, din ploile nemuririi, din semintele pamantului, din cristalele cerului, dintre fosnetele de aripi ale vulturilor, de pe crestele stancilor ori din inima recifurilor de corali prinsi in adancuri El sa ma poata cuprinde si ocroti pe vesnicie, inger de lumina vie ce dainuieste in fiecare leghe de suflare a Timpului ce ii va fi de-acum de-a pururi tribut …
Am scris post-ul asta cu gandul la tine, cel de acum Inger cu sau fara voia ta!sunt sigura ca Dumnezeu te-a primit in bratele Lui fara sa te condamne, caci iertarea Sa e mai presus decat toate greselile lumesti ori gesturile noastre necumpatate. Dumnezeu sa iti aiba in paza sufletul si zambetul senin pe care le-ai daruit celor din jurul tau pana la utima suflare ce-ai ales sa ti-o disipesti in singuratatea gandurilor tale, departe si totusi atat de aproape de sufletele tale dragi! Fie ca in Lumea celor vesnice sa iti gasesti linistea si mantuirea, om bun!
