Articol publicat in: Personal

Ganduri lancezande… stau “turceste” pe covor, cu laptop-ul hemafrodit – claviatura de alint pentru degetele-mi ce isi descarca tanguirile de peste zi si condei in mana scribului revelat de maiestrii orfice si obarsii caliopeice… cateva “refrene de albastru”, asa cum imi dezmierd melodiile de suflet dupa cea mai culoare dintre culorile mele, imi fac sa vibreze inima mintii ca un diapazon ce-mi acordeaza doar gandurile ce-mi sunt aievea la chip si suflet…

Pierd vremea… sau poate ca totu-i iluzoriu si eu sunt captura ce se zbate-n capcana , iar vremea ma pierde pe mine… ori eu ma pierd de vreme… oricum ar fi, s-aproape ca mi-e egal, stau… degeaba… “un fel de-a mai lungi inca o zi”, parafrazand versurile lui Andries… ma alienez cu o vointa indusa, transplantandu-mi radacinile in soluri tepene, unde sa-mi fixez neclatinat trunchiul…

Cheltui secunde pe timp pierdut si pentru putinele dintre ori, chiar nu-mi pasa… intr-un fel ma simt vinovata, fiindca sunt mereu in priza, ca o hidra cu o mie de capete… eu, care imi randuiesc uneori pana si respiratiile, in obsesia mea de fi de folos cumva, cuiva, sunt acum indiferenta pana la teribilism…

In tot izul de albastru, cu imaginea trunchiului din mituri gnostice in minte, ma impresoara holografic cuvintele lui Kafka: “Căci suntem ca trunchiurile de copaci în zăpadă. Aparent stau să alunece şi cu o uşoară izbitură le-am putea împinge cât-colo. Dar n-o putem face, fiindcă sunt bine înfipte în pământ. Însă, vezi, chiar şi acest lucru nu este decât aparent.”

Si in miezul asta copt de vara buzunarele-mi sunt pline de soare si de zambete…