Vin sarbatorile… inainte le presimteam sosirea dupa primii fulgi razleti de nea ce vesteau negresit cascadele de zapada de mai apoi, dupa cerurile cenusii care scuturau din vatelina norilor pribegi omatul in aversa, dupa huiumurile de ciori ce se strangeau cheta in pete negre pe acoperisurile blocurilor de pe strada mea, dupa ceata de colindatori sau dupa puhoiul de lume ce alegeau din gramezi imense bradul cel mai semet si beteala cea mai stralucitoare care sa le lumineze casa. Iernile de altadat’ imi sunt acum calduros de reci. Pe cat de incompatibila ar parea expresia mea, imi asum oximoronul… toate iernile din vechile-mi rastimpuri sunt acum foarte calde inlauntrul mintii mele… si imi dogoresc bataile inimii si fiecare suflu de suflet… mi-e dor necuprins de fulgii de nea pe care in naivitatea de copil credeam ca doar puterile mele ezoterice tasnite din causul palmelor ii faceau sa se topeasca, de impodobitul cu migala al bradului, de imbracatul omului de zapada, de vointa mea neostenita de a invata poezii lungi pentru Mosu’, de vinul fiert pe care il sorbeam dulceag pe clinchet de colinde… mi-e dor nemasurat de maini si buze inghetate, de picioare pe care sa nu le mai simt nici de-as fi mers descult, de obraji jarateci, de sania-zmeu pe care o caram anevoios pana in crestetul dealului doar pentru un minut de zbor in aval , de toate iernile copilariei petrecute in “tara mea” ca pe o alta planeta, in afara timpului biologic… mi-e dor nesocotit sa gust din nou din toate bucuriile astea marunte ce mi-au fericit atat de mult sufletul candid de copil si imi implinesc inca atat de intreg memoria suprasaturata de adult…

Iarna asta nu a nins inca… nu regret lipsa zapezii, inca mai e timp sa ninga… acum, de cand s-au rostogolit anotimpurile, nimic nu mai urmeaza cursul conventional al timpului anagrafic…. Cele mai multe regrete le am insa cand privesc pe fereastra strazi goale, fara viata, nici urma sau zgomot de copii, nici bruma de trecatori cu bratele istovite de caratul bradului, si dincolo de asta, cand ma izbesc de chipuri mohorate si placide, de sufletele fara dorinte ale oamenilor… pe multi din preajma mea ii simt apatici, debusolati, agitati, pe si mai multi ii vad ca fac cadouri din mimetism, dupa cum e obiceiul, si nu daruri din suflet… Foarte multi dintre oamenii zilelor noastre au sufletele inghetate… rutina, stresul, prea multele deziluzii ori neajunsuri, toate apucaturile de zi cu zi ce duc la desertaciune ii fac sa cada in letargie… e trist…

Acum, in zilele astea reci cand imi stivuiesc amintirile, imi dau seama cat de mult asteptam iarna… Tanjesc mereu dupa iarna pentru ca in vremea asta a anului, mai mult ca oricand, indraznesc sa imi fac vise delicioase pentru zilele ce vor urma, pentru ca gandul la un nou calendar imi da iluzia unor timpuri neincepute, pe care am sa le umplu dupa bunul plac, pentru ca iarna ninge navalnic, iar in ninsori, la fel ca in ploi, in tropot de fulgere sau in filmele de groaza ori documentarele cu case bantuite gasesc pretext necontrolat de a ma pune la adapost, de a ma cuibari calin in brate calduroase, de a ma alinta la nesfarsit in gesturi tandre.  In multe dintre ceasurile anului duc dorul iernii, pentru ca stiu ca la cumpana dintre ani si ramasag de vieti, oamenii pierd lacrimi doar de fericire, isi zambesc, se bucura unii de altii, se saruta si isi soptesc de foarte aproape unii altora, intr-un singur glas, intr-o neintrerupta bataie de inima, “La multi ani!”