De cateva zile, canalele de stiri relateaza obsedant despre nametirea populatiei si blocarea traficului, pe crawl-uri sunt difuzate anunturi meteorologice ce prevestesc starea vremii in coduri portocalii, dar de fapt negre… o suita de avertismente sumbre curg unul dupa altul, ca-ntr-un potop gata sa eradicheze orice urma de viata… ma ingrozesc troienele ce sunt ilustrate scabros in diferite colturi de tara, ca un taur ce-si ucide fara riposte matadorul intr-o partida violenta de corida… Nameti colosali inalta ziduri intre oameni si locuri, aburind sufletele in trupuri… Pana si eu, cea care adoram sa ninga peste parul meu, si chiar si dupa ultimul fulg de nea din an mai cautam unul marunt, intarziat, razlet, uitat cumva printre norii senini ai primaverii timpurii, am ajuns sa privesc dulcoarea asta divina ca pe un sfarsit tragic de lume… zapada, singura pata de alb pe care as fi vrut sa o pastrez neintinata in toate amintirile mele despre iarna, ca o feerie a copilariei mele, ca o minune a zilelor de mai apoi, e acum un vraf care simt ca-mi sta in cale, o blocada ce-mi impresoara orice miscare… E primul an in care m-am ferit sa tin in palme chiar si un gram de zapada, imi vine doar sa o mototolesc sub picioare… nu ma indupleca deloc cand scrasneste intr-un scancet inabusit sub platforma dura a cizmelor mele, si-acum cand se scutura din nou, mi-as dori sa se goleasca de tot cerurile, sa nu mai existe nicio molecula de apa,  si de-ar mai rataci cativa stropi in eter, orice vapor de apa ce s-ar putea cristaliza apoi in doze de zapada sa se invartoseasca si sa prinda crusta de necroit, sa nu mai iasa la lumina niciun bulb de nea…

Daca inlatur resturile de amintiri nefericite de iarna trecuta, imi dau seama ca sunt nemiloasa cu “craiasa” iernilor mele, cu zapada ce-mi inveselea copilaria si-mi desfata atat de imaculat zambetele si ghidusiile… stiu ca o judec atat de incrancenat dintr-un motiv foarte subiectiv si partinitor…  poate am devenit prea insensibila… in definitiv, inzapezirile ne izoleaza, e adevarat… Dar poate printre atatea profetii apocaliptice si previziuni meteorologice negative, ar trebui sa luam vremea impartial, asa cum e, ca si viata, si buna, si rea…  troienele ne impotmolesc in case, dar poate ca sunt si o prinsoare de vise… ne dau timp negramuit, ne opresc din goane alerte la shoppinguri si activitati de rutina ori urgente ce ni s-ar parea altminteri de neamanat, de neintrerupt… Prognozele astea ar trebui sa fie nu numai alerte de precautie , ci si zvon de speranta, de ragaz… un prilej rar, motivat, de necondamnat de a ne opri in loc cand se deschid cerurile, de a zabovi in tihna si de a ne cuibari sufletele inghetate unul langa altul, la caldura, ca pe raspas de naufragiu…

Source : bribriange49.centerblog.net sur centerblog.